DUŞMANUL DIN COPILĂRIE, by Norel Iacob

Este adevărat că îl cunosc din copilărie. La fel de adevărat este însă că niciodată n-am putut să fim prieteni.

Am crescut împreună în acelaşi cartier al oraşului, el la două străzi mai jos de mine, într-o casă care întotdeauna mi s-a părut urâtă. De întâlnit însă, ne întâlneam foarte des, când ne strângeam noi, băieţii, pentru cine ştie ce boacănă ne mai venea în minte. Mă împiedicam mereu de prezenţa lui şi mă simţeam confortabil doar atunci când vedeam că nici ceilalţi nu-l puteau înghiţi. În plus, din când în când auzeam că mergea în vizită prin cartierul cel mai rău famat al oraşului şi chiar se împrietenise cu unii dintre copiii de acolo. Ştia şi el, fără îndoială, că locuitorii acelui cartier le făceau şi părinţilor noştri şi părinţilor lui numai zile amare.

Fratele meu, însă (şi n-am priceput niciodată de ce), se înţelegea foarte bine cu el. Erau prieteni la cataramă. Nedespărţiţi în toate.

Nu o dată îl dezamăgise, dar frate-meu tot cu el rămânea. Când explodam şi-i reproşam că e orb şi nu vede cu cine s-a împrietenit, frate-meu îmi răspundea invariabil: „Nu-l cunoşti! Are şi el problemele şi supărările lui şi din pricina asta se poartă aşa dar e mai bun decât mulţi alţii.” Îmi înecam supărarea cu un „O să vezi tu!” şi plecam furios de fiecare dată.

Când eu aveam vreo 16 ani s-a întâmplat ceea ce mamei mele i-a răpit zâmbetul pentru totdeauna. În ziua aceea el şi fratele meu, care avea vreo 13 ani, au plecat împreună într-una din plimbările lor despre care eu nu ştiam prea multe. Ştiu doar că atunci când am venit acasă, pe la prânz, am găsit-o pe mama plângând ca după un mort, iar pe frate-meu în pat cu tot capul bandajat în fâşiile de cârpă care-i picaseră mamei în mână. Înainte să realizez ce se întâmplase am aflat de la doctorul care a venit să-l consulte, că frate-meu nu va mai putea să vadă de acum. Şi dintr-o dată am ştiut că el trebuia să fie de vină. Plecaseră împreună! Ce i-a făcut?! I-a dat brânci cu siguranţă, cine ştie cum, şi iată unde s-a ajuns! Respiram greu şi transpiram în timp ce mintea mea căuta o răzbunare.

Familia mea era săracă şi pentru că frate-meu nu a mai putut munci o duceam tot mai greu. Mama a rămas acasă să-l îngrijească. Eu şi tata câştigam foarte puţin. Mai târziu tata s-a dus acolo de unde nu mai putea să ne ajute; mama îmbătrânită înainte de vreme stătea mai mult pe acasă cu ochii pierduţi întotdeauna într-un punct pe care numai ea îl vedea. Ţinea casa în ordine dar nu aducea nici un câştig, iar eu nu mai aveam cum să-i susţin pe amândoi.

Aşa că frate-meu a început să cerşească. Mama primea banii de la el greu de tot şi atâta greu a topit-o încet, încet şi pe ea, iar eu şi frate-meu am rămas singuri. El cu întunericul, eu cu ura împotriva celui ce-i fusese odată prieten.

Între timp, el chiar se mutase în cartierul celălalt şi lucra pentru cei de acolo. Toţi foştii prieteni de grup din cartierul nostru îl urau, doar frate-meu nu. Ce ciudate mi se păreau toate acestea!

Aşa ne-a trecut copilăria, aşa ne-am râs de tinereţe şi de floarea vârstei şi acum şi eu şi frate-meu vedeam cum zilele încep să curgă în sens invers pe lângă noi, obosindu-ne tâmplele şi albindu-le… nu de praf ca altădată.

În vremea asta a trecut pe la noi unul Isus. Om bun, profet al lui Dumnezeu şi mare vindecător. N-a stat mult în oraş, doar o zi - a avut treabă doar cu doi dintre noi. L-a vindecat pe frate-meu, Bartimeu, iar ca să mănânce şi să bea a intrat în casa duşmanului meu, a vameşului, a lui Zacheu…

(Acest text este un comentariu al pasajului din Luca 19:1-10)

________________________________________________________________

Mai multe, AICI.