Mărţişoare pe câmpii

Ultima zi de ne-primăvară. De bucurie, până şi broscuţa mea ţestoasă, cu domiciliul în Turnul Eiffel, şi-a pus mărţişoare. Mai precis un şnur de-ăsta şmecheraş, pe care l-a înnodat frumos în jurul zgardei.

Am aşteptat cu ceva nerăbdare şi emoţie zilele astea de început de primăvară. Nerăbdarea le-a făcut mai frumoase. Că de, s-au lăsat aşteptate. Emoţia nu-şi avea rostul, dar a dat soarelui farmec.

Acum, pentru că ziua asta ne vizitează o dată la patru ani, profit şi zic şi eu mulţi ani celui mai talentat, pasionat şi prezentabil violonist pe care l-a văzut copilăria mea, Paul Drăghici. Aşadar, domnule, Ani Veşnici să ai, că ultima dată ţi-am zis acum 8 ani. Nu găsesc concertul la care mă gândisem iniţial, cel în la minor, dacă nu mă înşel. Dar tot ceva de Vivaldi, care-mi aminteşte de bucuria copilăriei, a concursurilor şi a celor două vacanţe de vară din Buzescu.
show_e8026f4088f1f1(448, 46);

Măi mami…

Te rog eu frumos să nu te mai îngrijorezi atât de tare de mine. Da, ştiu că mă citeşti dintr-o privire. Acum, de când eşti departe, am descoperit că mă citeşti şi dintr-o vorbă. Dar nu ştii măi mami că mie îmi trece, în general, repede? Ok… Te-am cam îngrijorat, dar crede-mă. Va fi bine. Aşa e întotdeauna. E o lege a naturii… care nu ne lasă prea mult cu aripile frânte.

Credeam că, dacă nu mai eşti în ţară, mă vei suna mai rar. M-am înşelat rău. Şi mi se întâmplă cam rar. Măi mami… să ştii că mă bucur că suntem departe una de alta. Mă bucur că ai plecat de acasă, chiar dacă îţi era bine aici. Ne era bine. Dar depărtarea asta… pe mine m-a apropiat de inima care mi-a dat viaţă… mai mult decât au făcut-o 22 de ani de apropiere. Noaptea aia, de săptămâna trecută, pe care nu ai putut-o dormi. Noaptea lui Iacob. O noapte întreagă în care te-ai luptat cu Dumnezeu, dar pentru mine. Doar pentru că seara ţi-am plâns, ca un copil, pe umăr. Şoptit. Lângă ureche.

Apoi… tot noaptea în care, la 4, ţi-am trimis un mesaj. Şi m-ai sunat speriată, că nu îţi explicai de unde ştiam că nu dormeai de două ore, şi că, de fapt, te simţeai singură. Fără sprijin… ca apoi să-ţi ştergi ochii şi să-mi faci cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: “voi… lori, gabi şi tu… voi sunteţi cel mai bun sprijin pe care Dumnezeu mi-l putea oferi”.

Mulţumesc de zilele pe care le-ai postit pentru noi. Nu ştiu de unde ai avut putere. Şi zâmbet. Că am simţit din voce că erai plină de viaţă, chiar dacă nu mâncasei de atâta timp. Mămicuţă, să ştii că te aştept tare să vii. Şi nu numai eu. Să-i fi văzut expresia lui tanti Luminiţa, ieri, când am fost pe la ea să îi duc căpşuni. “Steli… cred că atunci când o veni Aurora… mă fac şi eu bine…”
Iartă-mă că te resping uneori. Sau că nu pot vorbi, ca în seara asta. Dar unele lucruri… îmi sunt şi mie neclare. Îmi sunt şi mie grele. Şi… aşa sunt eu… nesuferită. Dar ştii că-mi trece, şi-apoi îţi povestesc orice detaliu. Aşteaptă-mă puţin. Şi mă vei simţi fericită.

Hahaha… îmi zici că ce-i cu mine. Că mă ştiai de neclintit. Puternică. Diferită de toţi din familie. Ce să zic? Poate doar… pffff!!!

Ştiu că ştii. Dar vreau să nu mai ai îndoieli, de nici un fel. Te iubesc, mami!! Mult. Ştii că nu pot iubi doi oameni la fel. Ca pe mata, nu pot iubi, şi n-am să pot iubi. E ceva mai mult decât sângele care ne leagă. Îţi explic eu acasă mai pe îndelete. Şi ce-am pierdut… am pierdut. Dar ce avem… răscumpără orice secundă pierdută vreodată.

Aştept roua dimineţilor de mai. DOAR până atunci… Goodbye.
show_72e4553f8e945d(448, 46);

Condiţia lu’ coate-goale

“În jurnalism nu există uşi şi nici pereţi. Intră cine vrea, pe unde vrea.” Cel puţin asta este părerea domnului Coman. Părere discutată azi la cursul Condiţia Jurnalistului – Jurnalişti şi non-jurnalişti. Oricum, ideea e că nu societatea controlează intrările şi ieşirile, aşa cum e la celelalte profesii, ci “profesia” în sine face asta. În fine, să-i încadrăm pe colaboratori (aici intrăm şi noi, cei cu studiile în curs) , pe cei din personalul tehnic, pe secretarii de redacţie, pe PR-işti sau pe prezentatorii de ştiri în categoria profesioniştilor? Adică, ăştia sunt sau nu sunt jurnalişti? Sunt jurnalişti tot atât cât sunt şi moderatorii şi vedetele. Gen Esca, Dumitrescu, Andreea Marin şi fetele astea care mai pozează pe la TV.

Dacă nu m-am făcut înţeleasă, o spun mai clar. NU sunt! Nu suntem, adică. Noi pentru că nu avem diploma în mână, nu avem continuitate, ei pentru că ori au făcut odată jurnalism şi acum s-au lăsat de el, că ei apar pe sticlă, munca de teren o fac negrişorii. Ori n-au făcut niciodată jurnalism (nu facultatea, ci meseria) dar nici n-au habar ce ar putea însemna asta… aşa că se laudă şi ei că sunt jurnalişti. Ce, nu apar de 5 ori pe săptămână la TV? Nu citesc de pe prompter? Mă întreb, Mândruţă… mai face jurnalism? Turcescu? Sau fac doar vedetism?
Haha… o fază tare. Cică… decanul: Ultimul lucru pe care îl doresc cuiva este să ajungă vedetă. Şi să ajungă repede. Asta pentru că următorul pas în “carieră”, după ăsta, e căderea… la fel de rapidă.

Ultima chestie faină… cică în America, 86% din cei care profesează au studii de jurnalism. Fie că vorbim de licenţă, sau doar un master. Poate că unii au la bază alte studii, nu de profil, dar au mai făcut, înainte de a intra în presă, sau după, cursuri în domeniu. Fain. Sunt curioasă cum stă treaba în România… având în vedere că la noi… accesul în presă e nerestricţionat. La noi, la greci şi la alţii… din lumea a 3-a. În ţările alea civilizate, cică se cere diplomă universitară obligatoriu. De preferinţă diplomă în jurnalism.

P.S. …sper c-am înţeles corect.

Un oraş întârziat – Brăila

Şi fotograful, Bogdan….

Later Edit: Pentru că fotografiile sunt de la Convenţia Instructorilor Explo la care am fost weekend-ul ăsta şi în care am răcit destul de serios… O melodie cu temă. Nu-i cântată chiar aşa cum îmi place mie, dar merge. La pian, inconfundabil, Gabi Braşov.
show_25d7aba6e14e67(448, 46);

Deci aşa stă treaba…

Adevărul este că munca de reporter este pentru oamenii tineri. Picioarele tale care aleargă sunt de nouă ori mai importante decât capul tău care pune faptele într-o formă coerentă. Joseph Alsop

Iar nenea Henry Louis Mencken zice că “Singurul mod în care un reporter trebuie să se uite la un politician este în jos.” Aşa e domnule. Da ce te faci dacă eşti scund? ….Sursa corectă: Etajul6.ro (şi nu fjsc.ro, aşa cum scrisesem deunăzi)