Instructorul lui peşte… eu sunt, dacă nu ştiaţi

Ieri şi azi am avut două zile aiurea de tot. Mi-a trântit cineva una şi abia acum m-am dumirit ce să-mi răspund ca să mă împac. Normal, mi-am facut o mie de probleme, tot eu…
Aşa, discuţia… pe mess

El: BUZZ!!
Eu: da
El: Vii în convenţia explo?
Eu: o secunda
Eu: ok
Eu: am sa vin
Eu: cu trenul
Eu: mai tre sa iti zic ceva?
El: ok, te trec pe lista
… nu, atat. si sa iti iei sac de dormit
Eu: incerc sa fac rost
Eu: ok
El: nu ai sac de dormit???
Eu: nope
El: lol. instructor explo care nu are sac de dormit… nu am mai intalnit
Eu: uite, toata viata omu invata
Eu: incantata de cunostinta
Eu: hai, scrie-ma acolo
Eu: seara faina

Gata, am zis. Chit că vacanţa asta îmi făcusem planuri să zugravesc prin cameră, şi alte câteva… nu se poate… tre să îmi iau sac de dormit.
Gândind că nici alegerea asta de a fi instructor nu a fost prea inspirată, de vreme ce sunt atât de multe lucruri de bun simţ pe care nu le fac aşa cum ar trebui…

Azi mi-am amintit însă de angajamentul pe care mi l-am luat la investire… “Prin harul lui Dumnezeu, îi voi însoţi pe tineri pe drumul către Împărăţia Sa”. Uff… nu zice nimic de sac de dormit.

M-am mai liniştit, plus că, manualul instructorului zice negru pe alb că, pentru a deveni instructor, un candidat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- Să aibă minimum 18 ani (asta am, am chiar mai mult)
- Să fie membru activ al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. (membru din 99, activ… mă străduiesc)
- Să fie recomandat de comitetul bisericii în care este membru (dap, am martori)
- Să participe la o tabără de formare organizată de Conferinţă sau să aibă calificarea Ghid. (calificarea nu o am, am însă tabăra de instruire)

În afară de faptul că o reacţie de genul ăsta pe mine mă descurajează foarte tare, încerc să fac din descurajare motivare. Aşa că, hai… recomandaţi-mi o firmă bună care coase saci de-ăştia. că de bani v-am zis, ţin post o lună, nu-mi mai pun ochelari şi pe pereţi dau cu cerneală. ;0

Protest!!!

Am postat şi eu, ca tot omul, sau nu… câteva poze relativ noi pe hi5. Şi, după nici cinci minute, scandal, nu altceva!!!

tIPUL 1, adică X, mă acuză că mă bag peste domeniul tIPULUI 2, adică Y. Ce măi, numai Y pozează picioarele fetelor? Are exclusivitate? Sau ce?

Comentariul meu la foto: “Asta-mi place cel mai tare. Dacă vreţi să vă fotografiaţi picioarele… să mă chemaţi pe mine”. (Ăstea-s ale Ramonei, în faţă la Romexpo)

Comentariul lui X: “sau pe Y… ai uitat? de ce te bagi în domeniul lui?”
Tot X: “el e maestrul fotografiilor la pantofi … hm, sau pe-ai tăi nu i-a fotografiat? “

Nu X, pe ai mei nu i-a fotografiat!!!
_________________________________________

Later EDIT… Am modificat numele actorilor, că na… dreptul la imagine… la viaţa privată.

Foto-mâzgăleli

Dacă cineva poate să facă aşa ceva cu un pix de 5 lei (mai mult nu e, vă zic eu), domnu’ fotografu întreabă aşa, retoric cred, ce ar trebui să facă unu cu aparate digitale de jdemii de euroi. Da nu face, zice tot maestrul.
Eu, personal, nu zic nimic. Că aparat nu am. Nici de jdemii de euroi, nici deăladepomană. Da pixuri… dacă n-am 100… 90 tot am, şi vorbesc doar de alea de scriu în bleu.

Later edit:
Am minţit. Am aparat. Să-mi fie ruşine. L-am primit în anul 1 de facultate, de la un fotograf profesionist care, văzându-mă că plâng zilnic după un aparat foto, mi-a venit cu un Smena Symbol. Zice, ‘măi, am trecut zilele astea printr-unul din locurile alea numai de mine ştiute, şi am văzut ăsta. Ţine-l, măcar ca decor, dar ţine-l. O să te bucuri mai târziu’.

N-am făcut nici o foto cu el. Poate pentru că nu am fotografia în sânge. Poate că ‘pozatul’ ăsta a fost, şi e încă, doar un moft pentru mine. Dar… acum mă bucur de amintiri. Doar am luat 10 pe fotografiile alea făcute câtorva ţărani, copii, cerşetori, cupluri în parc, bătrâni în biserică… pentru laboratorul de fotojurnalism… şi mini expoziţia mea, “O felie de viaţă”, a stat tot anul la avizierul ala din hol. Păcat că mi-au furat din foto, iar filmul… e undeva, pierdut prin miile de nebunii ce s-au adunat de prin facultate. Hahaha… Mă bucur tare că mi-am amintit.

Complicată treabă…

Loredana zicea, acum ceva timp… “Ametesc uneori cand ma gandesc la toate locurile unde am lucrat, la toti oamenii cu care am impartasit idealuri si am luptat pentru atingerea lor. Pentru mine problema nu a fost ce profesie sa aleg, ci la ce sa renunt. In urma cu trei ani insa, mi-am gasit drumul. Pentru mine, nu este o cariera. Este fostul meu hobby, transformat acum in profesie. Curiozitatea si pasiunea ma fac sa merg mai departe, intr-un domeniu care cere viziune, rabdare si perseverenta.

Zambiti? Va rog!
Atunci cand aud oamenii ca sunt medic dentist, duc mana la falca si spun „aoleu”, zambind usor. „Voi, stomatologii, aveti bani multi”, imi spun ei convinsi. Se prea poate sa aiba dreptate, ridic eu din umeri. Banii. Iata un motiv suficient de puternic pentru a face sase ani de facultate. Pentru mine, stomatologia a fost incercarea de a deveni ceea ce se asteptau cei din jur sa devin: medic, fiindca toti copiii buni dadeau la medicina. Am stiut ca nu imi place, insa mi-am abatut atentia de la aceasta evidenta avand diferite hobby-uri. Si am invatat fiindca eram constiincioasa. Am petrecut cateva luni intr-un cabinet privat, langa o doctorita draguta si foarte pasionata de ceea ce facea. Calma si meticuloasa, din mainile ei ieseau niste adevarate bijuterii din compozit fotopolimerizabil. Aproape ca ma molipsisem si eu in momentul in care a plecat in Australia. Cauta o viata mai buna. Am trecut apoi pe rand printr-un cabinet scolar si printr-o clinica, din ce in ce mai convinsa ca ceva nu e in regula. Aveam nevoie de o schimbare.

The Sound of Music
Parintii mei m-au intrebat: Iti place? Vrei sa canti la pian? Iar eu am spus: Da! Si in scurt timp m-am trezit in camera cu un monstru maroniu cu clapele de fildes (si cu placa de bronz, parca). Imi placeau foarte mult concertele de la Teatrul Liric din Constanta, detestam studiul individual. Doamna Lia, profesoara, era o artista adevarata. Rand pe rand deveneam Eliza din My Fair Lady, soldatel in garda din Carmen sau Suzana, cea care plangea pentru cowboy-ul din Alabama, posesor al unui banjo. Prin adolescenta am devenit pianist corepetitor amator si binevoitor iar mai apoi am cantat in tot soiul de coruri, corulete, grupulete si formatii. Turnee. Scena. Reflectoare. Jazz. Sound, corul in care m-am simtit minunat, implineste in curand zece ani de existenta. Casa Studentilor. Cei mai simpatici muzicieni pe care i-am intalnit, care canta pur si simplu pentru ca nu pot trai fara muzica. Munceam toata ziua pentru a plati lectii de canto, ajunsesem suficient de buna pentru a trece de admiterea la Academia de Muzica. Am inteles insa ca, desi imi place enorm sa cant, in alta parte este vocatia mea.

O datorie platita
In acea perioada eram studenta la un curs postuniversitar de jurnalism. Era modul in care imi plateam eu o datorie fata de mine insami. Cand eram in clasa a IX-a, imediat dupa revolutie, in liceul meu Ovidius, doi baieti (Ivascu si Ceara, ii tin minte) au avut initiativa de a edita o revista. Ovidius. In Constanta. Mie mi-a placut atat de mult ideea, incat mi-am propus sa ajung redactor. Am reusit prin clasa a unsprezecea si am scris in acelasi timp si la ziarul Cuget Liber, indrumata fiind de redactorul cultural. M-am gandit eu atunci: jurnalist pot sa fiu facand medicina, dar invers… mai greu. Asa ca nu mi-am continuat cariera de jurnalist, dar imediat cum am avut posibilitatea, am vrut sa vad ce am pierdut. La respectivul curs am descoperit insa altceva: ca relatiile publice mi se potrivesc ca o manusa.

Ce aleg?
Aveam 26 de ani. Absolvisem o facultate. Lucram intr-un cabinet. Invatam jurnalism. Cantam. Ma fermecase domeniul cel nou, PR-ul. Habar nu aveam ce sa fac, ce sa aleg, incotro sa o apuc. Pana la urma, am luat taurul de coarne si am zis: Gata!”
Continuarea articolului… pe pagina Loredanei, în 1001 servicii

Ideea zilei…

Ideea zilei este că… bunicii ăştia ai noştrii… nu or să se potolească niciodată. Nu or să-şi ia şi ei o vacanţă, să nu mai muncească… să stea să se plimbe… Nu. Pentru că inima lor nu mai bate pentru ei de mult. Inima bunicilor noştrii bate pentru noi.